invitatul special al saptamanii

Oac-oac diri-dam

7:15 -7:30 dimineata. Ma trezesc greu, tot mai greu si la fel de greu ma arunc in rutina zilnica. Incerc sa fac fata la verva Anei si multumesc ca am pe cineva care sa imi insenineze diminetile. Imi beau cafeaua si ceaiul cu ochii carpiti si iarasi multumesc ca am pe cineva care sa mi le pregateasca, constat ca “la naiba, iar plec tarziu”, grabesc copilul incotosmanat in masina, bomban cele -3 grade pe care mi le arata termometrul si pornesc. In cap incep sa mi se invalmaseasca grijile zilnice: presiune la serviciu, sedinte, situatii. Peste ele vin gandurile legate de lipsa eterna a timpului, de stadiul lucrarilor de la apartament, de, de, de, multe de-uri adunate, care se inghesuie sa fie prima grija, primul subiect in capul meu destept, prima preocupare. Dar mama oare ce face? S-o fi trezit? Poate azi o sun mai devreme...nu am prea mult timp sa ma gandesc la mama, ca ma opresc intr-o masa mare de masini. Claxoane, balamuc, coada. Offff, iarasi????

Dintr-o data, gandurile si panica mea sunt intrerupte de o voce cristalina si nevinovata: “Mami, punem melozilele noate?”, in traducere libera: Lasa femeie gandurile alea si fii aici cu mine, pune niste melodii si hai sa cantam ca tot stam in coada!

 Atunci, brusc, odata cu mana care atinge butonul radio-ului dispar toate gandurile si preocuparile de oameni mari si redevin copil. Si cand cat ma tine gatul. Si bat din palme si ma scalambai ca toate visele, spre consternarea sau deliciul partenerilor de trafic, foarte adanciti in problemele lor de oameni mari. Si uite asa, dimineata de dimineata sfidez coada de masini cu “Elefantul Cici”, claxoanele nebune cu “Oac-oac dili-dam”, in romana si enghieza, desigur, conducatorii bagareti si nervosi cu “Ceata lui Pitigoi’’ si ‘’Cantecul gamei’’. Si parca timpul trece mai usor si nici nu stiu cand am ajuns la gradi. Uneori si drumul de la gradi la birou il parcurg in aceleasi acorduri, pentru ca, de multe ori, viata e mai frumoasa atunci cand o privesti prin ochi de copil. Si ii multumesc copilului meu ca ma trezeste si imi arata ceea ce este cu adevarat important in viata.

 Multumesc, primesc!

Tema de gandire: voi va lasati sa fiti copii?

MAIL-UL APOCALIPTIC

Salut! Ma tot gasesc, in ultima vreme, in postura de a citi tot felul de mail-uri, care mai de care mai apocaliptice. Mail-uri profetice, care anunta sfarsitul lumii, mail-uri care ne avertizeaza de punctul fara de intoarcere in domeniul X, Y si Z, punct pe care omenirea l-a depasit in dementa cursa, catre……..exact, catre unde ????..... in care s-a inscris de ceva vreme si din care nu pare sa iasa prea curand sau de buna voie. Mail-uri legate de numarul record al populatiei, de efectele extraordinar de nocive pe care omul le-a cauzat planetei. Mail-uri peste mail-uri in care se demonstreaza ca avem o alimentatie nesanatoasa, care este responsabila pentru un numar impresionant de boli. Mail-uri legate de toate mirsaviile pe care companiile farmaceutice, din alimentatie, ale armatei si multe alte domenii, le fac in nobilul scop de a produce din ce in ce mai multi bani. Evident ajungem la mail-urile legate de excrocheriile financiare pe care o mana de oameni, la nivel mondial, le-a orchestrat intr-un mod absolut fantastic si au reusit sa bage practic toata planeta in recesiune. In imediata lor apropiere se regasesc acele mail-uri in care se dezvaluie lumii  intreaga teorie a conspiratiei cu toate subiectele de mai sus grupate intr-un mail atotcuprinzator, ce te duce de la complotul impotriva canepii, secretelor din spatele industriei petroliere, trece prin toate detaliile legate de companiile farmaceutice si alimentare, ajunge subtil la armata si la controlul populatiei si se termina apoteotic cu imaginea unei lumi aflata in plin dezastru economic, ecologic, moral, etic si de orice alta natura, nu inainte insa de a trece un pic prin mesajele subliminale trimise prin tot felul de medii, sau prin controlul internetului, al datelor personale si asa mai departe….

OK. Poate ca toate astea exista si sunt adevarate, poate ca in spatele oricarei actiuni politice se afla un interes meschin, pus in slujba unor oameni care sufera probabil de ceva, de vreme ce nu se pot opri si vor din ce in ce mai mult. Poate ca exista o liga elitista a planetei care vrea sa detina si mai multa putere si mai mult control si mai mult….

Interesant e ca, desi toate aceste mail-uri sunt citite si transmise si retransmise, nu se intampla nimic in urma lor, oamenii, in afara de a se speria cativa de ce o sa se intample, nu fac nimic. Desi planeta moare sufocata sub poluare, oamenii continua sa o polueze in disperare, desi mancarea e plina de tot felul de bazaconii, e cumparata intr-un ritm din ce in ce mai mare, desi bancile si companiile multinationale au ajuns sa aiba o putere mai mare atat economica cat si politica decat a tarilor, toata lumea merge in acelasi ritm, bolind prin viata, in fiecare zi. Sperand, ca poate cineva, ….. o mana de oameni care protesteaza pe ici pe colo, cu care majoritatea in principiu e de acord, dar pe care se teme sa o sprijine in mod evident si cinstit….., o sa vina si o sa salveze omenirea de la intamplarile apocaliptice ce se prevestesc in profeticul e-mail.

Deci……Ce facem? .......

Toate bune. Hai sa fim!

invitatul special al saptamanii

Inima din spatele barbatilor

Un slagar cunoscut ne spune « si baietii plang cateodata, cateodata plang, nu-i asa ? » . Este una din putinele creatii ce dezvaluie si latura sensibila a barbatilor si e tare bine sa mai auzim si astfel de portretizari ale sexului “tare”. Inca de la gradinita baietii sunt admonestati la fiecare suspin sau lacrima cu un autoritar « tu nu ai voie sa plangi, tu esti barbat, barbatii adevarati nu plang » .

Mai sunt tachinati si in familie cu vreo remarca de genul «barbat esti tu sau carpa de sters pe jos ? ». Tatal (sau chiar mama) ii invata de bine, ca un barbat nu isi arata sentimentele, pentru ca asta il face slab, ca el e sexul tare, stalpul casei, nu are timp de siropuri, el aduce banul in casa si face ordine. Si uite asa, inca din copilarie si adolescenta, barbatii invata sa isi incuie inimile, sa isi puna straturi peste straturi de seriozitate, de falsa putere, de raceala.

            Unii raman asa, ba chiar isi mai consolideaza bagajul intr-o functie care cere autoritate maxima si indiferent de experientele traite nu dau jos masca niciodata. Iubesc in tacere, uneori fara a rosti niciodata celebrele « doua cuvinte » , ofera o educatie spartana copiilor, fara mangaieri si caldura sufleteasca , asa cum au primit si ei la randul lor, nu sunt atinsi de compasiune fata de semenii lor, fata de situatii de viata. Sau chiar daca sunt, nu lasa sa se vada nimic. Pentru ca asta i-ar face slabi si vulnerabili.

Ma bucur insa sa vad si barbati care se elibereaza de aceasta preconceptie, barbati care tresar si zambesc in fata frumusetii, fie ea feminina sau de alta natura, barbati care isi deschid inima si ofera iubire, barbati care inainte de a fi barbati sunt oameni.

Am fost inspirata sa scriu aceste randuri de ceea ce, fiind mai prezenta la ceea ce se intampla in jur, am observat la barbati din anturajul meu. Din pacate, traim intr-o perioada in care tot mai multe cupluri se confrunta cu probleme de fertilitate. Si noi am fost acolo si avem in jurul nostru cateva cupluri care s-au chinuit si inca o mai fac pentru a avea un copil. Pentru femei este ceva relativ firesc sa isi doreasca sa conceapa un copil, mai ales cand, conform conventiilor sociale, « ticaie »  ceasul biologic sau cand sunt inconjurate mereu de copii si uneori numai vederea unui bebelus le poate adanci suferinta si neputinta. La barbati insa nu ne asteptam sa vedem durere, suferinta si nici nu vedem de cele mai multe ori pentru ca, nu-i asa, nu se cade, el e sprijin pentru femeie, si nu are voie sa sufere. Si totusi...Ca in cazul multor sentimente, ochii tradeaza. Si ceea ce am vazut eu in ochii unor barbati atunci cand se uita la un copil nu egaleaza o mie de suferinte verbalizate ale unei femei.

Un amestec straniu de bucurie la vederea unui sufletel vesel si curat, tristete, deznadejde, dorinta. Un strigat al ochilor, o lumina atat de aparte si atat de expresiva. Recunosc ca initial m-au incercat sentimente diferite, de la surprindere la compasiune, apoi mi-am dat seama cat este de norocos acel om.

            Pentru ca simte, pentru ca traieste, pentru ca este atins de ceea ce vede, pentru ca tanjeste si doreste. Si, din fericire, acesti barbati merg mai departe si isi revarsa bucuria in momentul in care dorinta se implineste. Si nu mai urmeaza modelele primite in scoala sau poate si acasa si intind mana nu pentru a lovi ci pentru a mangaia, bratele pentru a legana, isi ofera pieptul pe post de perna, fac nopti albe alaturi de sotii, fie si numai framantandu-se neputincios in fata colicilor sau altor probleme inerente.

Sigur ca sunt barbati la care declick-ul are loc inainte de aparitia copilului, atunci cand isi intalnesc marea dragoste si nu se feresc sa o arate, atunci cand isi manifesta recunostinta si iubirea fata de cea care le-a dat viata, atunci cand un eveniment aparte ii face sa sparga zidul si sa traiasca cu inima.

Dar chiar si in cazul acestora, capodopera este desavarsita atunci cand apare un copil si, desi revistele colorate ne arata numai interviuri cu mame care spun ca un copil le-a completat viata,  sunt convinsa ca sunt tot atatia tati de aceasta parere.

Ma  bucur sa vad in jurul meu tot mai multi tati care se implica activ in cresterea copiilor lor, care nu considera ca misiunea lor se termina odata cu conceptia ci, dimpotriva, ca ea de abia atunci incepe. Mor de drag sa vad tatici schimband scutece, facand pe calutul pentru copiii lor, complotand cu picii pentru 10 minute in plus de joaca la baita. Pentru ca toate acestea si multe altele ii fac vii, umani si ne arata sufletul din spatele lor.

Nu mai trebuie sa spun ca orice asemanare cu realitatea nu este deloc intamplatoare si Dumnezeu mi-a dat sansa sa am un  astfel de barbat langa mine.

Multumesc, primesc !

DIPLOMA

Emotii … agitatie … nervi … apoi auzi numele tau si trebuie sa intri….

Este ziua LICENTEI.....actul pentru care ne pregatim pe tot parcursul anilor de studii si care incheie apoteotic viata noastra de pana atunci, de maine va fi altfel....

Totul incepe undeva departe cand intr-o zi parintii ne duc la gradinita, fara sa stim prea bine ce se intampla intram in scoala, ajungem rapid la liceu si de aici ajungem imediat la facultate, si master apoi.....LICENTA.

Lucrurile, desi asa par ca se intampla si ca dureaza o secunda, se intampla un pic mai lent. Sunt ani de zile in care parintii ne trezesc si ne imping de la spate sa invatam, ca asa e bine, urmeaza o perioada in care ne ducem singuri si incepem sa constientizam ca ne ajuta sa stim cate ceva, iar mai apoi constientizati si maturi ne indreptam cu vise si sperante catre finalul facultatii. Pe tot acest parcurs sunt intalnite toate elementele ce dau viata acestui proces: dimineti somnoroase in care ne smulgem din pat pt a merge la scoala, absentele discutate la sedinta cu parintii, emotiile din timpul lucrarii de control, repetarea materiei de 1,2...n ori pana credem noi ca am invatat, sentimentul scoaterii la tabla, bucuria sau tristetea la afisarea rezultatelor de la examen, noptile nedormite pentru a termina proiectele la timp, inghetatul iarna prin diverse sali de clasa, ca se mai intampla si asta uneori, etalarea smartphone-urilor a masinilor si a altor elemente de mandrie sau din contra faptul ca trebuie sa suporti ca altii le etaleaza si tu nu le ai, apoi mai sunt fantasticele vacante si sfarsitul de an, care vine cu emotiile si cu sentimentele sale: premii, corigente, restante, burse.....si intr-un final, mult visata DIPLOMA.

Se termina scoala si cu diploma in buzunar, ne aventuram, cu multa incredere, in “viata reala” , cu oameni seriosi, preocupati si responsabili. Cu oameni care nu sunt foarte impresionati de diploma ta si brusc vezi ca ce scrie pe diploma respectiva nu prea mai conteaza, nu prea mai conteaza nici nota, nici domeniul in care ai diploma ci doar sa o ai......pai.....si de ce am trecut prin toate astea????

Pai simplu, pentru ca “asa trebuie”, DIPLOMA este tichetul tau de intrare in “lumea adevarata”. Este adevarat ca in mod normal si intr-o lume normala, DIPLOMA dupa care ai tanjit atat ar trebui sa te ajute mult mai mult. Dar intr-o societate in care dupa facultate si master, care acum e obligatoriu,o mare parte dintere absolventi nici macar nu incearca sa-si gaseasca ceva de lucru in domeniul respectiv, multi habar nu au la ce le serveste diploma, iar unii ajung sa vanda la taraba in piata........ ma intreb: Oare chiar e necesar sa trec prin toate astea? Oare chiar ma ajuta?

Si iar logica ar spune ca da, diploma ma ajuta, numai ca lumea in care traim nu e chiar mereu logica, iar regulile ei nu sunt mereu cinstite. In privinta rezultatelor obtinute, realitatea pe care o traim e un pic diferita de realitatea din scoala. Acolo criteriile de evaluare erau clare, fiecare stia unde se pozitioneaza si cum poate face mai mult, din pacate sistemul nu se mai aplica dupa ce iesi din scoala, iar aceasta nu prea reuseste sa te pregateasca pentru ce se intampla dupa.

 Aici, “in realitate” lucrurile stau un pic diferit, “evaluatorii” sunt mult mai subiectivi si manati de anumite interese mai mult sau mai putin cinstite, iar succesul nu are nevoie de diplome si de alte conveniente sociale. In sprijunul afirmatiei putem foarte usor sa gasim nume ale unor oameni care desi nu au mutl ravnita diploma se bucura de un succes enorm: John D. Rockefeller Sr, Mark Zuckerberg, Ray Charles, Steve Jobs, Joe Pesci, Coco Chanel......lista poate continua cu foarte multe nume.

Nu spun ca nu e bine sa urmezi un sistem de invatamant, este foarte bine si o lista cu oameni celebrii si de succes din aceasta categorie este la fel de usor de obtinut ca si cea de mai sus. Ce vreau sa spun este ca ar fi bine sa ne alegem un domeniu care sa ne fascineze, daca se poate si daca-l stim, sau macar sa ne alegem o directie spre care avem inclinatii, care ne place si care ne va aduce mai mult decat recompense materiale, nu doar sa alegem o facultate la alegere pentru a avea o diploma cu care sa facem........Ce?

Alege cu inima!

Toate bune. Hai sa fim!

HAI SA FIM...

…a fi…..prezent

A fi prezent este unul din lucrurile pe care le invatam inca din copilarie, peste tot unde mergem se face prezenta. La gradinita, la scoala, in facultate, la birou, la pensie si ... chiar si dupa, toate formele de organizare sociala pe care le avem se bazeaza pe acest element, PREZENTA, deci ai spune ca e un lucru foarte important pentru noi, insa intrebarea este: Cat de prezenti suntem?

          In copilarie suntem, majoritatea, destul de incantati de lucrurile noi care se intampla, asa ca, suntem destul de prezenti, suntem atenti la toate misterele care se dezvaluie in fata ochilor nostrii. Mai apoi legam prietenii si ne implicam in tot felul de activitati care au o componenta foarte puternica din aceasta directie. Totul pare sa aiba un sens si o directie de dezvoltare a omului, daca ne uitam la categoriile respective o sa observam o mare placere de a trai viata, de a incerca lucruri noi, un optimism  si o incredere extraordinare. Sentimentul il mai intalnim si la adulti in primii ani de munca, apoi, ceva se intampla. Ceva, ce pare bizar, pentru ca tot ce am invatat si am facut pana in acel moment ar trebui sa ne dea acea baza de pornire, acel rezervor de resurse care sa ne faca trecerea cat mai placuta prin aceasta viata.

Si....totusi ... ceva nu merge, ceva in acest urias sistem nu functioneaza asa cum ar trebui. Acel ceva suntem chiar noi, noi cei care ne pierdem acea stralucire in ochi, care ne pierdem dorinta de a face lucrui noi, care treptat ne pierdem increderea in noi si bucuria de a trai. Incet si sigur ne lasam prada fricilor pe care sistemul le trimite subliminal si cu care te alimenteaza mereu, devenim niste robotei, care urmeaza un traseu bine cunoscut, atat de bine, ca de multe ori nici nu mai observam pe unde mergem sau ce se intampla in traseul nostru.  Ne trezim pur si simplu ca am ajuns la destinatie, fara a fi nicio secunda prezenti in tot ceea ce facem. Intram dimineata in niste cladiri, vezi chipurile, gandite pentru oameni, in care respiri aer filtrat, vezi lumea prin niste geamuri ce au o tenta de culoare, de cele mai multe ori spre gri, asta daca ai noroc si stai langa geam, zona in care stai cea mai mare parte a zilei este profund impersonala si de o lipsa a intimitatii impinsa la extrem. Evident ca desi am tot inventat in ultima vreme masinarii si unelte care sa ne simplifice treaba noi in loc sa muncim mai putin, muncim mai mult si facem reduceri din ce in ce mai mari pentru niste termeni pe care majoritatea nici nu-i inteleg: free cash flow, indici bursieri, previzionare de buget..... si alte astfel de inventii. Dupa o zi petrecuta intr-un mediu deloc prietenos ti se cere sa ai o viata echilibrata, de parca societatea ar fi interesata de tine. Daca societatea ar fi interesata cu adevarat de oameni si nu de bani si de profit n-am mai avea atatia ceresetori si oameni care mor de foame si n-ar fi un lucru atat de comun incat sa trecem pe langa ei si sa nu se intample nimic, sa nu se produca nicio emotie, nicio reactie, nimic.

Si in urma a toate astea ma intreb din nou: Suntem prezenti? Si daca raspunsul e da, ma mai intreb : Oare? Pentru ca nu pare posibil ca niste oameni atat de veseli, entuziasti si plini de incredere sa se transforme in asa masura doar pt ca s-au “maturizat” sau doar pentru ca din orgoliu si alte lucruri marunte se iau prea in serios.

          Hai, sa ne dam o sansa si sa traim viata la prezent, ca atunci cand eram copii, hai sa fim pentru ca suntem si nu pentru ca banii ne impun sa-i inmultim.

          Toate bune. Hai sa fim!

Fata pe bicicleta

Hm….dimineata, iar suna ceasul si parca nu vrei sa te desprinzi de somnul dulce si sa intri in lumea agitata de dupa ferestrele casei tale, agitata pentru ca noi o lasam sa fie asa. Si totusi ne dam jos din pat, mai mult adormiti mergem la baie, ne imbracam si mancam ceva in fuga, asta daca apucam, apoi ca bezmeticii ne blocam in trafic, ne enervam , claxonam, ne imbulzim in autobuze, tramvaie si alte mijloace de transport, vorbim in disperare la telefoanele mobile si ne conectam la alte gadget-uri....deja suna destul de cunoscuta imaginea asta ca sa o detaliez si mai mult.

Intr-o astfel de dimineata, dupa ce le experimentasem pe toate cele de mai sus, am avut parte de episodul pe care, parca-l asteptam de cand haul si pamantul sa se intample si pe meleagurile noastre. Si iata ca asteptarea mi-a fost rasplatita si m-a ajutat enorm, mi-a dat aripi si mi-am zis ...  se poate.

Asa ca intr-o dimineata mohorata de noiembrie, pe la ora 9:00, in timp ce afara erau numai 4 grade, vad undeva in departare un biciclist care nu stapanea tocmai perfect tainele mersului pe doua roti. Cu toatea astea si in ciuda vremii cineva alesese sa faca o diferenta si.....ce diferenta. Pe masura ce ma apropiam descopeream tot mai multe despre temerarul biciclist. Era o fata, cu niste pantofiori rosii, fara toc, fusta si trench de culoare inchisa, pe cap avea o bonetica alba, iar pe chip avea un zambet larg cat toata lumea si o atitudine ce deborda de fericire si voie buna. Imaginea era completata de o bicicleta retro ce se potrivea de minune cu aspectul si atitudinea. In fata mea a semnalizat stanga si in timp ce treceam pe langa ea mi-a multumit facand un semn din mana, apoi si-a continuat drumul la fel de zambitoare si imprastiind in jurul ei cu atata dezinvoltura un sentiment de bine, o caldura sufleteasca stralucitoare. Nu o afectau nici frigul, nici aglomeratia, nu o afecta nimic negativ, ea a ales sa nu se lase afectata ci sa “afecteze” ea pe altii, a ales sa-si traiasca viata cu bucurie si sa o imprastie in jurul ei.

In urma intamplarii am realizat ca se poate, ca desi avem aceeasi factori externi, noi alegem cum sa ne manifestam si sa ne punem in raport cu acestia. Am inteles ca exista o speranta si ca daca fata vesela pe bicicleta ei retro putea sa aiba atitudinea pe care o avea, inseamna ca putem si noi toti sa avem aceasta atitudine, nimic nu ne opreste, decat noi, decat gandurile si atitudinea noastra, in final noi suntem cei ce alegem cum sa reactionam la anumiti stimuli.

Acum, la doua saptamani de la intamplarea cu pricina, inca am acel sentiment extraordinar pe care l-am regasit cu ajutorul fetei de pe bicicleta retro si probabil ca se vede si in afara mea intrucat lumea parca-mi zambeste mai mult, iar vremea e mult mai senina.

Multumesc Fata vesela pe bicicleta retro.

Totul sta in puterea noastra.

Toate bune. Hai sa fim!