Bucuria in stare pura

In experientele mele din ultime vreme, am observat doua forme de manifestare a bucuriei in stare pura. Total neintamplator, aceasta bucurie intensa, perfecta, am vazut-o la doua varste complet opuse: varsta copilariei, a inocentei, in care bucuria vine ca o stare naturala, si varsta a treia, in care bucuria este o consecinta a experientei, a constientizarii ca altceva decat sa traim clipa si sa ne bucuram nu ne-a mai ramas de facut.

Generatoarele acestor revelatii au fost doua fiinte dragi din viata mea, Ana, copilul care imi da putere sa merg mai departe in fiecare zi si Buni a mea draga, figura blandetei si a intelepciunii. 

Probabil ca la varsta de trei ani toti copiii traiesc la cote maxime. Eu o sa ma raportez insa la ceea ce stiu cea mai bine. Ana este antidotul perfect pentru orice fata trista, pentru orice frunte innegurata si chiar si pentru ochii ce stau sa lacrimeze de suparare, de deznadejde, de ganduri. La simplul auz al vocii cristaline - "mami, vrei sa ne jucam?" - parca dispar toate framantarile si reintru si eu in starea de copil. Ana nu stie ce e graba, pentru ea timpul nu se masoara in ore, minute si in constatari de genul "e tarziu" "ma grabesc", "astazi plecam mai devreme", ci in timp de joaca, desene, rasfat in pat cu mami si cu tati, sarit in balti sau alergat in nestire pe strada. Ana nu stie sa tina suparare. Daca s-a suparat tipa, plange, se manifesta foarte vocal in general, dar in cinci minute iti afiseaza cel mai minunat zambet si iti spune cu voce suava "vei sa ne-mpacam?". Ana traieste totul la maxim. Pentru ea nu exista sa radem incet ca il trezim pe tati sau sa nu tipam ca ne aude nu stiu cine. Nu. Pentru Ana, bucuria e bucurie si atunci ea trebuie manifestata la cote maxime, iar tristetea este atat de mare incat trebuie musai sa stie si cei din blocurile vecine de ea. Ana nu are frica. De cand abia mergea in picioare imi cerea sa o dau in leagan la viteze care le aduceau pe bonele si bunicile din parc in pragul unui atac de panica. Acum se straduieste sa se dea singura, incearca toate giumbuslucurile pe care le vede la copiii mai mari, fara nicio urma de frica, iar la Terra Park am intampinat reale probleme cu interdictiile de varsta afisate pentru jucariile considerate periculoase de adulti, dar extrem de incitante de catre copilul din dotare. Pentru Ana nu exista ieri si maine. Cand incearca sa le defineasca rezultatul e un amuzant "dar am facut si maine asta". Pentru Ana exista numai momentul prezent, atunci vrea bomboana, nu dupa masa, atunci vrea sa ne jucam, nu dupa ce termin eu rufele de intins, atunci vrea sa iasa afara, nu cand iese soarele si multe asemenea manifestari a ceea ce pentru noi, majoritatea adultilor, se realizeaza cu mult exercitiu. Privind zi de zi la aceasta minune numita copilarie imi propun si uneori chiar reusesc sa fiu mai des copil, sa uit de "trebuie", de "nu pot" si sa traiesc mai mult in prezent. Pentru ca, defapt, copiii ne invata pe noi ce inseamna viata.

Buni este dovada vie ca, la un moment dat, meseria de dascal a avut un sens, iar angajamentul nescris de a oferi un model unor generatii de copii si adolescenti nu este desuet. Buni este profesorul la orele caruia copiii se inghesuiau sa vina, nu pentru ca ii ameninta, nu pentru ca ii recompensa. Pur si simplu pentru ca ii facea sa le placa cele 50 de minute petrecute in clasa si chiar sa ajunga sa iubeasca materia pe care o preda. Sigur, carcotasii vor spune ca a avut noroc de o materie usoara, educatia muzicala. Poate, desi din cate stiu eu, acest gen de materie era de cele mai multe ori trecuta la "diverse" si folosita ca prilej de chiul, nicidecum asteptata si trecuta in lista preferintelor. Buni a dovedit insa ca oricand o materie ignorata poate deveni un reper in viata elevilor, o amintire placuta si poate sta la temelia culturii generale, atat de necesara in viata de adult. Acest lucru a fost posibil doar pentru ca Buni a transformat vocatia in meserie si a facut totul cu suflet, din placere, nu pentru ca "trebuie" sau pentru ca era controlata de cineva. Ora de la catedra a fost completata de nenumarate ore de serbari, fiecare eveniment important din istoria tarii si chiar a Europei fiind marcat, fiecare personalitate avand parte de atentia cuvenita. Datorita acestor aactivitati, numite atat de eronat "extrascolare", generatii intregi de copii au stiut mai mult decat gama, au invatat sa iubeasca muzica si au aflat lucruri importante din istorie, care poate si-ar fi avut locul si in alte materii. Buni s-a ghidat mereu in activitatea ei dupa ceea ce a simtiti si a vrut sa faca, dupa ceea ce a crezut ca merita sa dea mai departe. Nu s-a lasat abatuta de la drumul ei nici de salariul mic, atat de des invocat in ultima vreme, nici de constrangerile comuniste, nici de dezinteresul aparent al generatiilor actuale, nici chiar de lamentarile noastre, care o intrebam frecvent "ce te omori atat?", "nu crezi ca ai muncit destul?" etc." Pasiunea si dragostea pentru meserie nu au parasit-o nici acum, asa ca a acceptat cu drag rugamintea copiilor care nu au putut sa o uite si au chemat-o sa ii ajute la serbarea de sfarsit de gimnaziu. Si tot copiii, cei care au fost motorul ei toata viata i-au si oferit cea mai de pret rasplata, pe care niciun stat de plata nu o poate egala - aplauze la scena deschisa, dupa trei ani de absenta. Asta se intampla atunci cand faci ceea ce iti place si nu astepti nimic in schimb.Primesti mai mult decat ti-ai fi putut imagina.