Intr-o clipa….

Salut…..mereu, cel putin  de cand ma stiu, am avut niste idei despre cum ar trebui sa-mi traiesc viata, niste principii, valori…linii de ghidaj, conduita sau cum le-or mai spune altii. Un set de… sa le zicem “reguli”, care sa ma ajute sa nu-mi pierd tinta, sa merg pe drumul meu.

Printre principiile astea de viata gasesc lucruri simple: sa am o atitudine pozitiva, sa fac bine, pe cat pot, sa nu fac rau deliberat, sa-i fac fericiti pe cei din jurul meu, sa incerc sa cresc mereu, sa ma pot uita la mine in oglinda dimineata si sa-mi placa ce vad si nu in ultimul rand sa traiesc clipa, momentul intr-un mod cat mai prezent posibil. Conform zicalei  ”traieste fiecare clipa ca si cum ar fi ultima” .

Una e sa gandesti un lucru si cu totul si cu totul ceva diferit sa te loveasca in moalele capului. Desi poate suntem constienti de asta, undeva in fundal, nu realizam mereu ce si cat inseamna acest lucru. Si asta in ciuda faptului ca atunci cand se poate unii dintre noi merg doar pe doua roti J, sau poate pe una.

Si astfel intr-o zi, la fel ca orice alta zi, in care nimic nu se intampla altfel decat s-a intamplat de-a lungul timpului, ceva ne loveste in cap si realizam fragilitatea lumii noastre atat ca indivizi cat si ca specie. Cat dureaza totul….cat ai clipi, nu te avertizeaza nimeni si nimic, nu te poti pregati si nu-ti poti face rezerve….rezerve de ce….atat timp cat nu stii ce te-a lovit .

Asa se face ca niste oameni care s-au imbarcat in avion cu o anumita destinatie au ajuns in raul Hudson, unii care au plecat la scoala si la servici au avut parte de un bum sonic din partea unui meteorit si….tot asa….astea fiind cazurile fericite in care oamenii respectivi  au supravietuit.

Lucrurile nu trebuie insa sa fie atat de cunoscute si de mediatizate ca intreaga ta lume sa se darame sub imensa povara a durerii provocate de….te miri ce si de te miri cine…. Zilnic zeci, mii, milioane de oameni se gasesc in momentul in care intr-o clipa viata lor intreaga se schimba, o clipa in care nimic nu mai e si nu mai poate fi cum a fost , o clipa in care fiecare din noi suntem supusi socului de a ne vedea toate amintirile, visele, sperantele si realitatile prezente transformate intr-o pulbere fina de cenusa a ceea ce a fost pana nu mai demult decat acum o secunda, viata noastra…si…brusc tot ce credeam despre lume, tot ce credeam ca e solid vedem cum se prabuseste si cum neputinciosi asistam la unul din sfarsiturile noastre. Pana in urma cu o secunda credeam ca sfarsitul e numai unul, cel final, iar acum plini de durere, ura, furie, resemnare si goliti de orice, realizam ca sfarsitul poate avea mult mai multe forme si probabil intensitati in functie de momentul in care te loveste si de experienta precedenta. Cum ajungem aici ? Prin multe si dintre cele mai variate cai, desi nu constientizam, orice fel de cai : o veste, un scartait de roti, un fenomen natural, o analiza, o situatie, o actiune a unui …prieten…

Poate fi un sfarsit total si atunci ai iesit din ecuatia asta si intri in alta sfera sau…poate fi un sfarsit al interiorului, poate fi momentul ala cand simti atata durere ca nu mai poti controla nimic, nici macar propiile reactii, ganduri….idei….si….te prabusesti, te prabusesti atat de tare si nu credeai ca ceva ce nu a fost demonstrate stiintific ca existand poate sa doara atat de tare. Si dupa ce te-ai oprit din cadere, pentru ca nu mai ai unde sa cazi, cand ai ajuns la fundul gropii si te-ai oprit din plans, tremurat si alte reactii pe care le mai ai ( urlii, zbieri, lovesti…..) realizezi ca sufletul tau zace imprastiat in mii de bucatele mici si fragile in cenusa propriului univers.

Ei bine…..ce faci?...pentru ca desi pare stupid inca mai ai de ales…mai ai de ales cum o sa reactionezi…lasi sa iasa la iveala acele elemente, negative,  pe care toti le avem si ne apucam sa ne afundam si mai tare in groapa noastra, sapand insa de aici in colo cu propriile noastre maini in continuarea gropii realizate deja de secunda fatidica …..sau…..alegem sa o luam usor, sa adunam faramele a ceea ce a fost candva, nu demult, insasi esenta noastra, sa le punem cu grija una peste alta si cand am cules tot ce aveam de cules sa o luam usor in sus spre lumina care undeva la marginea  propriei noastre gropi stim ca exista.

Sa admitem ca suntem fragili, ca da am fost raniti, ca da ne-am construit universul pe un camp al timpului efemer si sa gasim puterea de a merge mai departe. De a realiza ca totul se poate darama intr-o secunda si ca ar fi poate mai bine sa traim mai mult in prezent si mai mult autentic, sa fim mai atenti la nevoile celui de langa noi, sa stim sa-I ascultam mai bine pe cel care are ceva de zis, sa apucam mana care e cu disperare intinsa spre noi si care nu stie cum sa ne ceara ajutorul, mana pe care n-am apucat sa o vedem pentru ca eram preocupati cu o gramada de treburi “foarte importante”.  Sa fim mai atenti la parintii, fratii, sotii si sotiile noastre si mai ales la copiii nostri care au nevoie de noi in momentul asta si care e cel mai bun moment, daca nu singurul decat asta de acum, chiar in clipa asta.

In final sa fim atenti la noi, la ce ne spune acea gramada faramitata pe care o tinem in mana si care pana nu demult obisnuia sa fie sufletul nostru, sa fim atenti la ce e important pentru noi, la deciziile pe care le luam, la cat de bine ne cunoastem, la ce anume ne dorim si la ce compromisuri suntem dispusi sa facem pentru a merge pe calea noastra spre atingerea viselor.

Este o lectie grea, unii o invata, altii nu, unii o repeta de cateva ori pana sa se prinda, altii nu sunt asa de norocosi.

Hai sa fim din cei care invata din lectiile altora si sa ma credeti pe cuvant ca asta e o lectie ce vine la pachet cu un pret foarte mare si sa nu ajungem la fundul sacului. Sa invatam sa traim mai autentic si mai prezent, mai cinstit, mai real, sa fim mai buni, sa invatam darul acceptarii, tolerantei si al iubirii absolute si neconditionate.

Va doresc sa fie o lectie pe care sa nu o invatati pe propria  piele. Si daca totusi se intampla, sa aveti puterea de a vedea lucrurile cu adevarat importante in viata si de a mergte mai departea. In timp mica gramajoara pe care o tineti in brate se va suda, altfel decat a fost , dar…in timp… se va suda. Si tine de noi, de fiecare in parte, sa o facem sa fie cat mai solida.

Va urez numai de bine. Toate bune – Hai sa fim.

Bucuria in stare pura

In experientele mele din ultime vreme, am observat doua forme de manifestare a bucuriei in stare pura. Total neintamplator, aceasta bucurie intensa, perfecta, am vazut-o la doua varste complet opuse: varsta copilariei, a inocentei, in care bucuria vine ca o stare naturala, si varsta a treia, in care bucuria este o consecinta a experientei, a constientizarii ca altceva decat sa traim clipa si sa ne bucuram nu ne-a mai ramas de facut.

Generatoarele acestor revelatii au fost doua fiinte dragi din viata mea, Ana, copilul care imi da putere sa merg mai departe in fiecare zi si Buni a mea draga, figura blandetei si a intelepciunii. 

Probabil ca la varsta de trei ani toti copiii traiesc la cote maxime. Eu o sa ma raportez insa la ceea ce stiu cea mai bine. Ana este antidotul perfect pentru orice fata trista, pentru orice frunte innegurata si chiar si pentru ochii ce stau sa lacrimeze de suparare, de deznadejde, de ganduri. La simplul auz al vocii cristaline - "mami, vrei sa ne jucam?" - parca dispar toate framantarile si reintru si eu in starea de copil. Ana nu stie ce e graba, pentru ea timpul nu se masoara in ore, minute si in constatari de genul "e tarziu" "ma grabesc", "astazi plecam mai devreme", ci in timp de joaca, desene, rasfat in pat cu mami si cu tati, sarit in balti sau alergat in nestire pe strada. Ana nu stie sa tina suparare. Daca s-a suparat tipa, plange, se manifesta foarte vocal in general, dar in cinci minute iti afiseaza cel mai minunat zambet si iti spune cu voce suava "vei sa ne-mpacam?". Ana traieste totul la maxim. Pentru ea nu exista sa radem incet ca il trezim pe tati sau sa nu tipam ca ne aude nu stiu cine. Nu. Pentru Ana, bucuria e bucurie si atunci ea trebuie manifestata la cote maxime, iar tristetea este atat de mare incat trebuie musai sa stie si cei din blocurile vecine de ea. Ana nu are frica. De cand abia mergea in picioare imi cerea sa o dau in leagan la viteze care le aduceau pe bonele si bunicile din parc in pragul unui atac de panica. Acum se straduieste sa se dea singura, incearca toate giumbuslucurile pe care le vede la copiii mai mari, fara nicio urma de frica, iar la Terra Park am intampinat reale probleme cu interdictiile de varsta afisate pentru jucariile considerate periculoase de adulti, dar extrem de incitante de catre copilul din dotare. Pentru Ana nu exista ieri si maine. Cand incearca sa le defineasca rezultatul e un amuzant "dar am facut si maine asta". Pentru Ana exista numai momentul prezent, atunci vrea bomboana, nu dupa masa, atunci vrea sa ne jucam, nu dupa ce termin eu rufele de intins, atunci vrea sa iasa afara, nu cand iese soarele si multe asemenea manifestari a ceea ce pentru noi, majoritatea adultilor, se realizeaza cu mult exercitiu. Privind zi de zi la aceasta minune numita copilarie imi propun si uneori chiar reusesc sa fiu mai des copil, sa uit de "trebuie", de "nu pot" si sa traiesc mai mult in prezent. Pentru ca, defapt, copiii ne invata pe noi ce inseamna viata.

Buni este dovada vie ca, la un moment dat, meseria de dascal a avut un sens, iar angajamentul nescris de a oferi un model unor generatii de copii si adolescenti nu este desuet. Buni este profesorul la orele caruia copiii se inghesuiau sa vina, nu pentru ca ii ameninta, nu pentru ca ii recompensa. Pur si simplu pentru ca ii facea sa le placa cele 50 de minute petrecute in clasa si chiar sa ajunga sa iubeasca materia pe care o preda. Sigur, carcotasii vor spune ca a avut noroc de o materie usoara, educatia muzicala. Poate, desi din cate stiu eu, acest gen de materie era de cele mai multe ori trecuta la "diverse" si folosita ca prilej de chiul, nicidecum asteptata si trecuta in lista preferintelor. Buni a dovedit insa ca oricand o materie ignorata poate deveni un reper in viata elevilor, o amintire placuta si poate sta la temelia culturii generale, atat de necesara in viata de adult. Acest lucru a fost posibil doar pentru ca Buni a transformat vocatia in meserie si a facut totul cu suflet, din placere, nu pentru ca "trebuie" sau pentru ca era controlata de cineva. Ora de la catedra a fost completata de nenumarate ore de serbari, fiecare eveniment important din istoria tarii si chiar a Europei fiind marcat, fiecare personalitate avand parte de atentia cuvenita. Datorita acestor aactivitati, numite atat de eronat "extrascolare", generatii intregi de copii au stiut mai mult decat gama, au invatat sa iubeasca muzica si au aflat lucruri importante din istorie, care poate si-ar fi avut locul si in alte materii. Buni s-a ghidat mereu in activitatea ei dupa ceea ce a simtiti si a vrut sa faca, dupa ceea ce a crezut ca merita sa dea mai departe. Nu s-a lasat abatuta de la drumul ei nici de salariul mic, atat de des invocat in ultima vreme, nici de constrangerile comuniste, nici de dezinteresul aparent al generatiilor actuale, nici chiar de lamentarile noastre, care o intrebam frecvent "ce te omori atat?", "nu crezi ca ai muncit destul?" etc." Pasiunea si dragostea pentru meserie nu au parasit-o nici acum, asa ca a acceptat cu drag rugamintea copiilor care nu au putut sa o uite si au chemat-o sa ii ajute la serbarea de sfarsit de gimnaziu. Si tot copiii, cei care au fost motorul ei toata viata i-au si oferit cea mai de pret rasplata, pe care niciun stat de plata nu o poate egala - aplauze la scena deschisa, dupa trei ani de absenta. Asta se intampla atunci cand faci ceea ce iti place si nu astepti nimic in schimb.Primesti mai mult decat ti-ai fi putut imagina.

CE ALEGEM SA TRAIM........?

           Un impuls ……un tendon…. un muschi care se incordeaza…. o cuta de piele, un moment de suspans in care toata concentrarea se directioneaza catre tinta si apoi……atacul, zeci, sute, mii de fibre musculare, cartilagii, oase, ganduri ce se transmit printr-un mecanism extraordinar, actioneaza la unison pentru ca manuta fragila a unui bebelus sa se intinda spre mingea viu colorata care-i capteaza intreaga atentie. Actiunea e in plina desfasurare si, intr-un final, prinde obiectul mult dorit, pe micuta-i fata se poate citi sentimentul de multumire datorat reusitei sale. Totul insa dureaza mai putin de o secunda, pentru ca manuta lui nu reuseste sa cuprinda mingea si sa o apuce bine, asa ca-i scapa  si se rostogoleste cativa centimetri mai incolo. Totul o ia de la capat. Copilasul urmareste mingea pana se opreste si continua procesul de a cuceri si stapani buclucasa sfera.

           Daca avem ceva timp pe care sa-l rupem din vietile noastre agitate si importante si suntem fericitii observatori ai unei astfel de scene, o sa vedem maiestria cu care a fost conceput intregul mecanism, care, bucatica cu bucatica alcatuieste fantasticul corp uman. O sa vedem cum, printr-o determinare extraordinara, omuletul ce abia daca poate face doi trei pasi si nu poate articula mai mult de cateva sunete, o sa incerce iar si iar si iar pana cand, intr-o zi, ajunge sa duca la un nivel de arta miscarile intregului corp.

Baletul, dansul, jongleriile cu diverse obiecte, artele martiale si sportul in general, cantatul la diferite instrumente si pictura, precum si realizarea minusculelor mecanisme de ceasuri sunt doar cateva din actiunile care demonstreaza impresionanta gama de miscari pe care le putem face cu o naturalete extraordinara.

           Cam acelasi lucru se intampla si in lumea animala. Impiedicatul pui al oricarei specii apare aici stangaci si neindemanatic si prin perseverenta si exercitiu se transforma invariabil, in toate cazurile, in adevarate opere de arta. Miscarile taioase ale felinelor, puterea elefantilor, gratia gazelelor precum si acrobatiile realizate de pasari sau vietuitoare marine sunt toate impingerea la maxim a performantelor acestor specii.

           Desi magnific in egala masura la maximul potentialului sau, omul reuseste sa rateze intr-un mod lamentabil calificarea in aceasta gratioasa parada a exemplarelor speciilor, prin realizarea unei societati si a unui mod de viata care il indeparteaza din ce mai mult de natura si de spiritualitate.

Astfel, majoritatea exemplarelor acestei specii se gaseste in dificila postura de a nu fi nici macar aproape de forma ideala, atat mentala cat si fizica si spirituala si ajungem astfel de la extraordinarul potential la un dezamagitor rezultat.

           In ziua de azi, cam asa sta situatia, dar lucruile se pot schimba si este numai in puterea noastra sa alegem sa fim la fel de maiestuosi in tot acest tablou. Este alegerea fiecaruia de a face lucrurile asa cum “trebuie”, sau asa cum simte, este alegerea noastra daca ne vom multumi cu ce primim sau ne eliberam si ne intindem dupa ceea ce vrem.  Ce vrem sa fim… Ce vrem sa simtim…. Ce vrem sa facem………..Ce vrem sa traim?

Toate bune, hai sa fim!

invitatul special al saptamanii

Oac-oac diri-dam

7:15 -7:30 dimineata. Ma trezesc greu, tot mai greu si la fel de greu ma arunc in rutina zilnica. Incerc sa fac fata la verva Anei si multumesc ca am pe cineva care sa imi insenineze diminetile. Imi beau cafeaua si ceaiul cu ochii carpiti si iarasi multumesc ca am pe cineva care sa mi le pregateasca, constat ca “la naiba, iar plec tarziu”, grabesc copilul incotosmanat in masina, bomban cele -3 grade pe care mi le arata termometrul si pornesc. In cap incep sa mi se invalmaseasca grijile zilnice: presiune la serviciu, sedinte, situatii. Peste ele vin gandurile legate de lipsa eterna a timpului, de stadiul lucrarilor de la apartament, de, de, de, multe de-uri adunate, care se inghesuie sa fie prima grija, primul subiect in capul meu destept, prima preocupare. Dar mama oare ce face? S-o fi trezit? Poate azi o sun mai devreme...nu am prea mult timp sa ma gandesc la mama, ca ma opresc intr-o masa mare de masini. Claxoane, balamuc, coada. Offff, iarasi????

Dintr-o data, gandurile si panica mea sunt intrerupte de o voce cristalina si nevinovata: “Mami, punem melozilele noate?”, in traducere libera: Lasa femeie gandurile alea si fii aici cu mine, pune niste melodii si hai sa cantam ca tot stam in coada!

 Atunci, brusc, odata cu mana care atinge butonul radio-ului dispar toate gandurile si preocuparile de oameni mari si redevin copil. Si cand cat ma tine gatul. Si bat din palme si ma scalambai ca toate visele, spre consternarea sau deliciul partenerilor de trafic, foarte adanciti in problemele lor de oameni mari. Si uite asa, dimineata de dimineata sfidez coada de masini cu “Elefantul Cici”, claxoanele nebune cu “Oac-oac dili-dam”, in romana si enghieza, desigur, conducatorii bagareti si nervosi cu “Ceata lui Pitigoi’’ si ‘’Cantecul gamei’’. Si parca timpul trece mai usor si nici nu stiu cand am ajuns la gradi. Uneori si drumul de la gradi la birou il parcurg in aceleasi acorduri, pentru ca, de multe ori, viata e mai frumoasa atunci cand o privesti prin ochi de copil. Si ii multumesc copilului meu ca ma trezeste si imi arata ceea ce este cu adevarat important in viata.

 Multumesc, primesc!

Tema de gandire: voi va lasati sa fiti copii?

MAIL-UL APOCALIPTIC

Salut! Ma tot gasesc, in ultima vreme, in postura de a citi tot felul de mail-uri, care mai de care mai apocaliptice. Mail-uri profetice, care anunta sfarsitul lumii, mail-uri care ne avertizeaza de punctul fara de intoarcere in domeniul X, Y si Z, punct pe care omenirea l-a depasit in dementa cursa, catre……..exact, catre unde ????..... in care s-a inscris de ceva vreme si din care nu pare sa iasa prea curand sau de buna voie. Mail-uri legate de numarul record al populatiei, de efectele extraordinar de nocive pe care omul le-a cauzat planetei. Mail-uri peste mail-uri in care se demonstreaza ca avem o alimentatie nesanatoasa, care este responsabila pentru un numar impresionant de boli. Mail-uri legate de toate mirsaviile pe care companiile farmaceutice, din alimentatie, ale armatei si multe alte domenii, le fac in nobilul scop de a produce din ce in ce mai multi bani. Evident ajungem la mail-urile legate de excrocheriile financiare pe care o mana de oameni, la nivel mondial, le-a orchestrat intr-un mod absolut fantastic si au reusit sa bage practic toata planeta in recesiune. In imediata lor apropiere se regasesc acele mail-uri in care se dezvaluie lumii  intreaga teorie a conspiratiei cu toate subiectele de mai sus grupate intr-un mail atotcuprinzator, ce te duce de la complotul impotriva canepii, secretelor din spatele industriei petroliere, trece prin toate detaliile legate de companiile farmaceutice si alimentare, ajunge subtil la armata si la controlul populatiei si se termina apoteotic cu imaginea unei lumi aflata in plin dezastru economic, ecologic, moral, etic si de orice alta natura, nu inainte insa de a trece un pic prin mesajele subliminale trimise prin tot felul de medii, sau prin controlul internetului, al datelor personale si asa mai departe….

OK. Poate ca toate astea exista si sunt adevarate, poate ca in spatele oricarei actiuni politice se afla un interes meschin, pus in slujba unor oameni care sufera probabil de ceva, de vreme ce nu se pot opri si vor din ce in ce mai mult. Poate ca exista o liga elitista a planetei care vrea sa detina si mai multa putere si mai mult control si mai mult….

Interesant e ca, desi toate aceste mail-uri sunt citite si transmise si retransmise, nu se intampla nimic in urma lor, oamenii, in afara de a se speria cativa de ce o sa se intample, nu fac nimic. Desi planeta moare sufocata sub poluare, oamenii continua sa o polueze in disperare, desi mancarea e plina de tot felul de bazaconii, e cumparata intr-un ritm din ce in ce mai mare, desi bancile si companiile multinationale au ajuns sa aiba o putere mai mare atat economica cat si politica decat a tarilor, toata lumea merge in acelasi ritm, bolind prin viata, in fiecare zi. Sperand, ca poate cineva, ….. o mana de oameni care protesteaza pe ici pe colo, cu care majoritatea in principiu e de acord, dar pe care se teme sa o sprijine in mod evident si cinstit….., o sa vina si o sa salveze omenirea de la intamplarile apocaliptice ce se prevestesc in profeticul e-mail.

Deci……Ce facem? .......

Toate bune. Hai sa fim!

invitatul special al saptamanii

Inima din spatele barbatilor

Un slagar cunoscut ne spune « si baietii plang cateodata, cateodata plang, nu-i asa ? » . Este una din putinele creatii ce dezvaluie si latura sensibila a barbatilor si e tare bine sa mai auzim si astfel de portretizari ale sexului “tare”. Inca de la gradinita baietii sunt admonestati la fiecare suspin sau lacrima cu un autoritar « tu nu ai voie sa plangi, tu esti barbat, barbatii adevarati nu plang » .

Mai sunt tachinati si in familie cu vreo remarca de genul «barbat esti tu sau carpa de sters pe jos ? ». Tatal (sau chiar mama) ii invata de bine, ca un barbat nu isi arata sentimentele, pentru ca asta il face slab, ca el e sexul tare, stalpul casei, nu are timp de siropuri, el aduce banul in casa si face ordine. Si uite asa, inca din copilarie si adolescenta, barbatii invata sa isi incuie inimile, sa isi puna straturi peste straturi de seriozitate, de falsa putere, de raceala.

            Unii raman asa, ba chiar isi mai consolideaza bagajul intr-o functie care cere autoritate maxima si indiferent de experientele traite nu dau jos masca niciodata. Iubesc in tacere, uneori fara a rosti niciodata celebrele « doua cuvinte » , ofera o educatie spartana copiilor, fara mangaieri si caldura sufleteasca , asa cum au primit si ei la randul lor, nu sunt atinsi de compasiune fata de semenii lor, fata de situatii de viata. Sau chiar daca sunt, nu lasa sa se vada nimic. Pentru ca asta i-ar face slabi si vulnerabili.

Ma bucur insa sa vad si barbati care se elibereaza de aceasta preconceptie, barbati care tresar si zambesc in fata frumusetii, fie ea feminina sau de alta natura, barbati care isi deschid inima si ofera iubire, barbati care inainte de a fi barbati sunt oameni.

Am fost inspirata sa scriu aceste randuri de ceea ce, fiind mai prezenta la ceea ce se intampla in jur, am observat la barbati din anturajul meu. Din pacate, traim intr-o perioada in care tot mai multe cupluri se confrunta cu probleme de fertilitate. Si noi am fost acolo si avem in jurul nostru cateva cupluri care s-au chinuit si inca o mai fac pentru a avea un copil. Pentru femei este ceva relativ firesc sa isi doreasca sa conceapa un copil, mai ales cand, conform conventiilor sociale, « ticaie »  ceasul biologic sau cand sunt inconjurate mereu de copii si uneori numai vederea unui bebelus le poate adanci suferinta si neputinta. La barbati insa nu ne asteptam sa vedem durere, suferinta si nici nu vedem de cele mai multe ori pentru ca, nu-i asa, nu se cade, el e sprijin pentru femeie, si nu are voie sa sufere. Si totusi...Ca in cazul multor sentimente, ochii tradeaza. Si ceea ce am vazut eu in ochii unor barbati atunci cand se uita la un copil nu egaleaza o mie de suferinte verbalizate ale unei femei.

Un amestec straniu de bucurie la vederea unui sufletel vesel si curat, tristete, deznadejde, dorinta. Un strigat al ochilor, o lumina atat de aparte si atat de expresiva. Recunosc ca initial m-au incercat sentimente diferite, de la surprindere la compasiune, apoi mi-am dat seama cat este de norocos acel om.

            Pentru ca simte, pentru ca traieste, pentru ca este atins de ceea ce vede, pentru ca tanjeste si doreste. Si, din fericire, acesti barbati merg mai departe si isi revarsa bucuria in momentul in care dorinta se implineste. Si nu mai urmeaza modelele primite in scoala sau poate si acasa si intind mana nu pentru a lovi ci pentru a mangaia, bratele pentru a legana, isi ofera pieptul pe post de perna, fac nopti albe alaturi de sotii, fie si numai framantandu-se neputincios in fata colicilor sau altor probleme inerente.

Sigur ca sunt barbati la care declick-ul are loc inainte de aparitia copilului, atunci cand isi intalnesc marea dragoste si nu se feresc sa o arate, atunci cand isi manifesta recunostinta si iubirea fata de cea care le-a dat viata, atunci cand un eveniment aparte ii face sa sparga zidul si sa traiasca cu inima.

Dar chiar si in cazul acestora, capodopera este desavarsita atunci cand apare un copil si, desi revistele colorate ne arata numai interviuri cu mame care spun ca un copil le-a completat viata,  sunt convinsa ca sunt tot atatia tati de aceasta parere.

Ma  bucur sa vad in jurul meu tot mai multi tati care se implica activ in cresterea copiilor lor, care nu considera ca misiunea lor se termina odata cu conceptia ci, dimpotriva, ca ea de abia atunci incepe. Mor de drag sa vad tatici schimband scutece, facand pe calutul pentru copiii lor, complotand cu picii pentru 10 minute in plus de joaca la baita. Pentru ca toate acestea si multe altele ii fac vii, umani si ne arata sufletul din spatele lor.

Nu mai trebuie sa spun ca orice asemanare cu realitatea nu este deloc intamplatoare si Dumnezeu mi-a dat sansa sa am un  astfel de barbat langa mine.

Multumesc, primesc !

DIPLOMA

Emotii … agitatie … nervi … apoi auzi numele tau si trebuie sa intri….

Este ziua LICENTEI.....actul pentru care ne pregatim pe tot parcursul anilor de studii si care incheie apoteotic viata noastra de pana atunci, de maine va fi altfel....

Totul incepe undeva departe cand intr-o zi parintii ne duc la gradinita, fara sa stim prea bine ce se intampla intram in scoala, ajungem rapid la liceu si de aici ajungem imediat la facultate, si master apoi.....LICENTA.

Lucrurile, desi asa par ca se intampla si ca dureaza o secunda, se intampla un pic mai lent. Sunt ani de zile in care parintii ne trezesc si ne imping de la spate sa invatam, ca asa e bine, urmeaza o perioada in care ne ducem singuri si incepem sa constientizam ca ne ajuta sa stim cate ceva, iar mai apoi constientizati si maturi ne indreptam cu vise si sperante catre finalul facultatii. Pe tot acest parcurs sunt intalnite toate elementele ce dau viata acestui proces: dimineti somnoroase in care ne smulgem din pat pt a merge la scoala, absentele discutate la sedinta cu parintii, emotiile din timpul lucrarii de control, repetarea materiei de 1,2...n ori pana credem noi ca am invatat, sentimentul scoaterii la tabla, bucuria sau tristetea la afisarea rezultatelor de la examen, noptile nedormite pentru a termina proiectele la timp, inghetatul iarna prin diverse sali de clasa, ca se mai intampla si asta uneori, etalarea smartphone-urilor a masinilor si a altor elemente de mandrie sau din contra faptul ca trebuie sa suporti ca altii le etaleaza si tu nu le ai, apoi mai sunt fantasticele vacante si sfarsitul de an, care vine cu emotiile si cu sentimentele sale: premii, corigente, restante, burse.....si intr-un final, mult visata DIPLOMA.

Se termina scoala si cu diploma in buzunar, ne aventuram, cu multa incredere, in “viata reala” , cu oameni seriosi, preocupati si responsabili. Cu oameni care nu sunt foarte impresionati de diploma ta si brusc vezi ca ce scrie pe diploma respectiva nu prea mai conteaza, nu prea mai conteaza nici nota, nici domeniul in care ai diploma ci doar sa o ai......pai.....si de ce am trecut prin toate astea????

Pai simplu, pentru ca “asa trebuie”, DIPLOMA este tichetul tau de intrare in “lumea adevarata”. Este adevarat ca in mod normal si intr-o lume normala, DIPLOMA dupa care ai tanjit atat ar trebui sa te ajute mult mai mult. Dar intr-o societate in care dupa facultate si master, care acum e obligatoriu,o mare parte dintere absolventi nici macar nu incearca sa-si gaseasca ceva de lucru in domeniul respectiv, multi habar nu au la ce le serveste diploma, iar unii ajung sa vanda la taraba in piata........ ma intreb: Oare chiar e necesar sa trec prin toate astea? Oare chiar ma ajuta?

Si iar logica ar spune ca da, diploma ma ajuta, numai ca lumea in care traim nu e chiar mereu logica, iar regulile ei nu sunt mereu cinstite. In privinta rezultatelor obtinute, realitatea pe care o traim e un pic diferita de realitatea din scoala. Acolo criteriile de evaluare erau clare, fiecare stia unde se pozitioneaza si cum poate face mai mult, din pacate sistemul nu se mai aplica dupa ce iesi din scoala, iar aceasta nu prea reuseste sa te pregateasca pentru ce se intampla dupa.

 Aici, “in realitate” lucrurile stau un pic diferit, “evaluatorii” sunt mult mai subiectivi si manati de anumite interese mai mult sau mai putin cinstite, iar succesul nu are nevoie de diplome si de alte conveniente sociale. In sprijunul afirmatiei putem foarte usor sa gasim nume ale unor oameni care desi nu au mutl ravnita diploma se bucura de un succes enorm: John D. Rockefeller Sr, Mark Zuckerberg, Ray Charles, Steve Jobs, Joe Pesci, Coco Chanel......lista poate continua cu foarte multe nume.

Nu spun ca nu e bine sa urmezi un sistem de invatamant, este foarte bine si o lista cu oameni celebrii si de succes din aceasta categorie este la fel de usor de obtinut ca si cea de mai sus. Ce vreau sa spun este ca ar fi bine sa ne alegem un domeniu care sa ne fascineze, daca se poate si daca-l stim, sau macar sa ne alegem o directie spre care avem inclinatii, care ne place si care ne va aduce mai mult decat recompense materiale, nu doar sa alegem o facultate la alegere pentru a avea o diploma cu care sa facem........Ce?

Alege cu inima!

Toate bune. Hai sa fim!